,,Scăparea-i ziua-n pasiune,

Am desenat o urmă de uitare.

Urcând mări cu fericire,

Mintea mea… dor … şi uitare.

Suflet strâns şi palmă largă,

Ochi limpezi ce aleargă.’’

—

E-o lume văzută de-un nebun,

Treptat, treptat se face scrum.

Lume veche, lume nouă,

Astăzi pe străzile noastre plouă.

Plouă cu grafit şi miere,

El şi-a găsit locul intre stele.

Stea căzând pe-un umăr gol,

Simţi un tremur, un fior,

Fior de teamă şi durere

Mâncând golul dintre stele.

—

Drag al tău suflet să fie,

Descarcă-ţi durerea mie.

Eu ascult, învăţ, îngân,

Sfătuiesc şi-apoi mă frâng.

Eu m-ascund în umbre, noapte,

Mistuindu-mă în ale tale şoapte.

—

Un nebun c-un ochi şi-o pleoapă-

Treptat, teptat, se face scrum-

Priveşte trist spre Marea Moartă.

Oglindindu-se-ntr-o carte-

Treptat, treptat, se face scrum-

Cu paginile deschise către moarte.

Îşi scrie viaţa în cărbune,

Săpând o groapă către suflet,

Către-o minte gri, poluată

De o ură faţă de gloată.

—

Pânză dulce, gânduri zburdă

Pe această minte crudă,

Pânză gri, înţepătoare,

Marmură scăldată-n soare,

Soare roşu ca de sânge,

Plânge, plânge şi iar plânge.

Sânge gri împins prin vene

De-o voinţă şi răbdare,

Ascunzându-se-ntre pene

Şi din nou acesta moare.

Şi reînvie trecător

Din cenuşă şi-un izvor

Ce-i asigură voinţa,

Frumuseţea şi credinţa.

—

Haos adunat in palmă,

Încleştat, ’cesta se sfarmă

Şi se-mprăştie suflat

De-un regret şi un oftat.

Sângerează, curge, pică,

Simţi un fior ca de frică

Şi-o dorinţă arzătoare

Să vezi pe cineva cum moare.

—

Descarcă-ţi furia pe-o foaie,

Simţi cum sufletu-ţi se-ndoaie.

—

Copilul cel de mult apus

De-un bătrân este condus.

Trupul însă l-a păstrat,

Inocenţă-a spânzurat

Şi-a păstrat-o-ntr-o cutie

Amitire ca să fie.

—

Crestează-ţi pielea cu o lamă,

Pune sare ce se sfarmă.

Urlă, pică, sângerează,

Sunet sfânt ce te marchează.

Te ridici în agonie,

De durere-ţi este dor,

Şi aprinzi tu o făclie,

Ţi-este dor să vezi cum mor.

—

Anii ce îl vor strâpunge

Îl vor face să cunoască

Urme de grafit şi miere,

Pene adăpostind stele,

Frumuseţea unei tăieturi,

Rădăcini de arsuri,

Versuri ce îţi ard privirea,

Suflete ce-ţi sting mândria,

Spic de ură împletită

Şi-acel fior ca de frică.

—

Se retrage-ndepărtat

Şi s-aşează-ncet pe pat.

Mâna stângă încordată,

Pân’ la sânge încleştată.

Ochii ce-i sclipesc în fum,

Căutându-şi un alt drum,

Ard în lacrimi de mânie

Şi aşteaptă stinşi să fie.

—

Raţiunea-i urlă-n şoapte,

El se-ascunde-ncet în noapte,

Ascunzându-se-n lumina

Stelei ce-a căzut. Suspină.

Şi râzând, lacrima-i curge

Pe obrazul sfânt şi dulce.

Şi aşteaptă doar un semn,

Un salut sau un îndemn.

Şi aşteaptă ca să vină

Şi-n zadar el tot suspină…

Şi treptat, treptat, acest nebun,

Acest om gri se face scrum.

——

notă de subsol: nu am nici cea mai vagă idee ce era în capul meu când am scris asta…

thephilosopher1989. toate drepturile rezervate

înapoi la prima pagină